Un fel de...Pescarusul Jonathan Livingstone

Si totusi nu pot. Nu pot sta cuminte pe frunzulita mea. Spuse broscuta. Nu pot fi ca celelalte broscute care repeta de la 8 la 6 seara pentru concert. Nu pot avea doar o pauza in care apuc sa mananc 2 gâze la pranz. Nu pot avea doar o singura reprezentatie pe luna pe un brusture anemic, insa cu vedere la luna. Nu vreau o data pe an sa migrez pana pe lacul de vis-a-vis. Vreau sa cant in mijlocul zilei, vreau sa inot in lacul de alaturi de cate ori vreau, chiar daca chiulesc de la repetitii. Vreau sa topai pe taramuri necunoscute, fie ele aride, vreau sa invat sa dansez, nu doar sa cant in rand cu alte broscute. Lipsa nuferilor si a helesteelor nu ma sperie. Vreau sa vad pesti si trestii si barci si pescari. Trebuie sa fie ceva mai departe de frunzele astea, cerul nu ar fi atat de mare daca lumea ar fi atat de mica. Nu inteleg cum surorile mele broscute sunt fericite aici, fiecare pe nufarul ei, stand toata ziua sau cantand toata seara. Nu vor sa vada marea, nu vor sa vada alte trestii, nu vor sa incerce alte gâze? Vreau sa sar cat sus, tot mai sus, sa vad cat mai mult. Nu pot sa stau aici, cuminte pe frunza, asteptand sa treaca zilele. Ochii mei mari, piciorele mele lungi nu sunt facute pentru a sta locului, existenta mea mica trebuie sa se umple si sa capete sens cu fiecare clipa.