Barcelona nu e un oras, o destinatie, ci o traire

ceata si certituni

Sunt oameni si oameni...
Si oamenii iti pot induce stari diverse, te pot ingropa sau te pot face sa zbori cu un cuvant, un zambet...o privire.
Sunt oameni cu care simti ca timpul sta in loc sau pur si simplu se scurge dupa alte reguli.
Sunt oameni cu si de care esti legat pe viata. Sunt lucruri care se intampla si par din alta lume.
Poti intalni pe cineva, apoi drumurile voastre sa se desparta, dar sa stii ca va fi mereu acolo, asa cum mereu iti vei aminti o banala intalnire cu o mie de semnificatii.
Sa zicem, ca avem doua personaje. Un el si o ea.
Cateva ore petrecute impreuna, nimic special, la final, isi iau la revedere in plina strada, el o ia in stanga si ea in dreapta. Poate el are o neliniste, ea un suras secret. El se uita pe jos, pare incruntat, merge hotarat. Ea poate sovaie, merge lent si incearca sa ia o decizie. Poate am observa toate acestea daca i-am urmari pe amandoi, dar in viata ai doar o versiune.
Ceea ce e de neinteles este cum deodata ceva ii tine in loc si ceea ce este surprinzator este cum dupa 20 de pasi de ganduri si framantari, protagonistii nostrii isi intorc privirea in exact aceeasi secunda.
Tot ei ar putea sa ne explice cum poti sa deslusesti prin ceata, intr-o seara de iarna o silueta, sa simti acea persoana dinainte ca ochiul sa o poata percepe si sa o suprapuna identitatii sale. Sa se indoiasca ochiul, dar tu sa stii sigur asteptand si fiind tradat, din nou, de un suras.

Madrid y Segovia

So, from the begining, here is where we camped. Well... not here here but near the Santiago Bernabeu metro station. And what is most funny is that we only visited it in the last day although we passed by it every day. PS: As everybody knows I am not a football fan but I must say it is impressing:

So, in the first day we explored the neigbourhood.

The next day we went on a speed trip back in time: with a fast train through the mountains we went to Segovia.
The most famous thing is their Roman Aqueduct:

That goes from here:

To here:

What i realy loved was the light-shadow dance in all the city:






Another thing to see is the Alcazar:


And like in every city I love the streets:

Back in Madrid!
PS: Mea culpa but I did not know it has a river.
We went to see the clasicals: Plaza Mayor

But most of all I was captivated by the curiosities: Sweet shops
Museo de Jamon
Mercado de San Miguel

More buildings of course :)




Back to the clasics: The Atocha Railway station:
Just a little bit of Centro de Arte Reina Sofía - very very modern.

Back to little curiosities, just some walls:


Palau Regal:



And I really liked this window (some people have such a sense of color: purple curtans, green windows and yellow shoes)...

and this dog!


So to end my story in a cliclic way, as I said in the last day we vivited the Santiago Bernabeu, where me and my back found the most comftable chairs:

Din bucuriile urbane

Obsesii, vacante, prieteni

Realizez de ceva vreme, in urma observatiei participative, cum unele melodii ne urmaresc in diferite iesiri cu gasca, in mod obsesiv. In general, urmarind in trend :), ca un cercetator ce sunt, acest fenomen, observ ca nu sunt melodii cu greutate, mari hituri sau melodii clasice, sau macar genul de muzica pe care unii din gasca sa il agreeze. Sunt pur si simplu melodii trendy pescuite din mijloace de transport, gari, magazine si care ne urmaresc cat timp suntem acolo, noi gasca. As putea compara chiar cu fenomenul cunoscut ca: rahatul care ti se lipeste de talpa. Ceea ce este nostim este ca ne obsedeaza pe toti, ne apuca fredonatu din senin si ne vine sa urlam pe strazi. Poate ca e faptul ca e vacanta sau mini-vacanta de weekend, poate e faptul ca suntem impreuna sau doar stupiditatea melodiilor. Chiar nu-mi amintesc un exemplu in care sa ne fi obsedat o melodie de care sa nu facem misto, una draguta, pe care sa vrei sa o auzi cand ajungi acasa si nu doar ca sa razi din nou. Veti recunoaste, cu siguranta, mari hituri de moment, vedete ce au facut valva. Ceea ce este funny, este ca pe noi acele melodii ne-au distrat, cand toata lumea le asculta pe bune. Analizand mai in profunzime, constat ca melodiile tind a fi noi, sunt hituri de moment sau sunt melodii pe care noi, ca niste ignoranti ai genului respectiv, nu le cunoastem.
Spontan, imi vin in minte doar cateva astfel de exemple: in august 2007, pribegi fiind prin Sibiu, Sighisoara si Targu-Mures ne obseda Rihanna Umbrella (sunt sigura ca va amintiti melodia), la Paris, prin septembrie 2008, datorita unui nastrusnic telefon, ne bantuia Gnarls Barkley - Crazy, mai recent de rev 2009, fredonam Smiley cu Gura ta, spre oroarea publicului masculin. Si si mai recent, prin august 2009, (Irina stie): Down Penn - You don't love me (no, no, no).
Daca v-am trezit amintiri, please share.

PS: Cineva, nu spui cine, persoana importanta, a oferit o explicatie stiintifica acestui fenomen, bazandu-se pe statistica. As indrazni sa cer un bis?!

Perseide, nori, fum, bancuri si la sfarsit doar scrum

Mergeam linistit pe poteca mea batatorita intr-o zi de august. Vantul adia usor, cateva frunze incepusera deja sa danseze desi toamna nu sosise inca. Ascultam in cap playlistul obisnuit si vocile isi spuneau fiecare monologul. Imi urmam calea in pas alert, cu activitatile multiple si neobosite, cu somnul meu de 2-3 ore pe noapte si timpul intins la maxim. Deodata cararea mea s-a intersectat cu o autostrada, venita de nicaieri, era mare, galagioasa, vesela si colorata. Am crezut ca n-o sa-mi placa, ca n-o sa suport ritmul alert al masinilor concurand cu ritmul alert al vietii mele. Si ceea ce m-a surprins a fost ca a adus liniste. Nu putea sa agite viata mea, deoarece ritmul nebun al pasilor mei e greu de intrecut. A adus ceea ce lipsea - liniste si veselie. Am trecut la alt ritm, la alte obiceiuri, la alte privelisti in stanga si in dreapta. Am trecut peste temeri si am plonjat de pe o banda pe alta bucurandu-ma ca latimea autostrazii ma poate cuprinde dar ma poate si limita. Mi-a placut viteza, ma simteam in siguranta, m-am incredintat vantului, fumului si curentului. Am trecut prin ploi de perseide, nori, fum, ascultand bancuri la tot pasul. Ma naucea multitudinea secventelor si betia de cuvinte. Vedeam de o parte si de alta secvente de filme, bancuri, planuri, destinatii, parcuri, muzici, prieteni, orase, masini, bunici, vise. Ma simteam libera desi stiam ca sunt mai calauzita ca inainte. Nu m-am plictisit, savuram experientele noi si in fiecare zi descopeream ceva nou in drumul meu, uitasem cum e sa traiesti pe cararea batatorita. Si intr-o zi autostrada brusc s-a sfarsit, fara indicatoare, fara semnalizare, fara rute ocolitoare si fara variante. Uitandu-ma inapoi zaream acum vag portiuni rupte in stranga si in dreapta, nu le observasem cand trecusem in viteza, drumul era bun (sau asa credeam) asa ca nu ma intrebasem de ce sunt pietre pe margine, de ce gardul are gauri sau e stramb din loc in loc. Acum sunt aici, nu mai vreau cararea, mi-a placut calatoria nebuna, dar ma indrept spre altceva.

C.J. photo shooting